Mama este una dintre cele mai cunoscute poezii din literatura română, datorită sentimentului adânc omenesc pe care îl comunică în versuri limpezi, cu o rimă perfectă, ce par a povesti o poveste reală. Dragostea dintre mamă și fiu dramatică, datorită lungii despărțiri și a incertitudinii revederii.
Iubirea filială e exprimată indirect, fără declarații, prin evocarea mamei în universul ei familiar. Gândul feciorului străbate priveliștea atât de cunoscută a locurilor natale, pătrunde în penumbra odăii în care se află mama și se aproie de sufletul ei, pe care „jalea îl răpune”.
Sentimentele se conturează din atmosfera de pustiitate și apăsare, de stingere, pe care o creează cadrul exterior, natural (drumul spre căscioara singuratică) și cel interior (odaia). Între aceste spații distingem un subtil acord: amestecul trist de lumină și umbra pe care îl dau soarele la apus și focul sărăcăcios din vatră, mișcarea monotonă a frunzișului și ritmului torsului, senzația de singurătate.
Apele repezi, zbuciumate ca sufletul omenesc, plopii (copaci unduitori și subțiri, foșnind tânguios ca un cântec de jale), cărările neumblate devin un fel de sunet al tăcerii, al absenței, ca și trosnetul de vreascuri a căror flacără „geme”.
Îngemănarea de sunet și lumină poartă pecetea tristeții din metaforele: „Iar plopi în umedul amurg / Doinesc eterna jale” și „flacăra lor geme”.
Pustiul de afară, în a cărui imensitate întunecată pare a se pierde „căscioara”, și acela al odăii luminate fantastic exteriorizează pustiul din inima mamei („Tu, inimă pustie”). Așteptarea îndelungată și frământarea provocată de îndoială i-au obosit de moarte sufletul, sfâșiindu-l între iluzii (precum acel părelnic deget bătând în geam) și deznădejde.
Presimțindu-și sfârșitul, dorința mamei de a-și revedea feciorul crește dramatic, raportându-se la forțe mai presus de om: „Așa vrea poate Dumnezeu, / Așa mi-e datul sorții”.
Tensiunea sufletească nu provoacă nicio agitație exterioară, dimpotrivă, împietrește pe femeia îndurerată. Cuvintele și gesturile ei încetinite de suferință se frâng, privirea devine fixă, neliniștea și chinul retrag pe om în adâncuri lăuntrice, făcându-l să participle tot mai puțin la ceea ce se întâmplă în jur. Poezia se compune din scene de o imobilitate aproape picturală, impresie accentuată de dispunerea umbrelor și luminilor; priveliștea unor cărări pustii în lumina apusului, mama torcând între umbrele fantastice ale focului, cele două orfane surprinse în aceeași îndeletnicire, mama tăcând îngândurată, cu ochii nemișcați, cu fusul deșirat la picioare sau plângând lângă vatră în noaptea târzie.
Ca în multe portrete atrag atenția și mâinile. Imobilitatea lor este manifestarea durerii care încremenește omul, oprind parcă viața în loc: „Te uiți la el și nu-l ridici, / Și fetele se miră”.
Propozițiile principale unite prin conjuncția „și” transcriu această discontinuitate a mișcării, stagnare a existenței încremenite în durere.
Naivitatea „copilelor” în contrast cu grija apăsătoare a mamei mărește impresia de părăsire a celei rămase fără niciun sprijin.
Din mărturisirea ei aflăm că pierind închipuirile fericite zămislite de dor, elanul vital se stinge în umbrele morții.
Cercul amintirii, care a făcut prezent chipul mamei, se închide cu notații despre natură, sugerând că mama îndură neodihna vântului, apăsarea norilor, negura nopții.
Mamă și fiu se găsesc prin puterea iubirii unul în preajma celuilalt, ea auzindu-l cum bate în geam, el închipuindu-și-o într-o seară ca atâta altele, într-o prelungă întunecare sufletească.